TITLU: Revitalizarea salbei de lacuri amenajate pe cursul râului Colentina şi reintegrarea sa în dinamica oraşului
ECHIPA: Ioana Streza, Elena Macaveiu, Raluca Dincă, Christian Voinescu, Ioana Tudora
PERIOADA: decembrie 2010
Competitivitatea unui oraş nu se reflectă doar în potențialul său socio-economic, ci mai ales în peisajul urban, cel care conferă personalitate oraşului. Un element esențial al orașului și al poziționării sale în competiția inter-urbană este calitatea spațiului public, oglindă a calității vieții urbane. Elementele naturale, printre care se număra şi cursurile de apă, constituie atuuri pentru calitatea vieţii. Ele se imprimă în memoria colectivă şi contribuie semnificativ la construirea sau, uneori, la "vinderea” imaginii unui oraş. Îndreptarea atenţiei către cursurile de apă devine un element crucial pentru majoritatea oraşelor moderne. În acest sens waterfrontul reprezintă unul din noile spații emblematice ale metropolei contemporane. Secolul XX a fost marcat de întoarcerea orașului cu fața spre râurile sau către țărmurile lor.
Bucureştiul este un oraş care necesită o asemenea abordare. Situat la confluenţa a două mari bazine hidrografice, înglobează două râuri: Dâmboviţa şi Colentina. Această structură teritorială a reprezentat unul dintre factorii generatori ai dezvoltării viitoarei metropole. Apa a constituit dintotdeauna fundamentul dezvoltărilor sociale. Pe măsură ce oraşul evolua apa a început să fi văzută ca o problemă, atât din punctul de vedere al igienei, cât şi al permanentului pericol de inundaţii. Proiectele de regularizare de la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, absolut necesare la vremea aceea, au limitat modurile de interacţiune ale locuitorilor cu apa.
În special râul Dâmboviţa a suportat o lungă serie de modernizări, traseul său fiind regularizat, brațele și ostroavele colmatate, de-a lungul lui fiind construite primele cheiuri moderne ce constituiau noi tipuri de spații publice orientate către apă. Modernizarea începe după măsurile luate de A.I. Cuza în 1865: desfinţarea morilor şi reglementarea activităţilor industriale de+a lungul râului, măsuri de igienă urbană. Aceste măsuri sunt imediat urmate de Legea pentru înfiinţarea de cheiuri pe ambele părţi ale râului Dâmboviţa, pe toată partea dinăuntrul Capitalei – lege ce stă la baza transformării Dâmboviţei într-un ax urban bordar de spaţii publice. (I.Tudora, 2008, p.32) Măsurile ulterioare, având la bază dezvoltarea infrastructurii urbane (metroul) şi igienizarea malurilor (locuite de un număr uriaş de şobolani) au condus în perioada comunistă la transformarea întregului curs de apă într-un canal betonat, deloc atractiv.
Spre deosebire de soarta Dâmboviţei, mulţumită vizunii proiectanţilor de la începutul secolului XX, Colentina a fost gândită ca o salbă de lacuri, care urmau să facă parte din “centura de verdeața” a oraşului, un spaţiu de recreere polivalent. În perioada comunistă s-a dus mai departe visul anilor ‘30, adăugându-se numeroase facilităţi pentru publicul larg (baze sportive, grădini publice etc). Presiunile imobiliare din ultimii 20 de ani, o caracteristică a perioadei de tranziţie, au deturnat scopul iniţial al Colentinei. Inserţiile de ţesut construit au fragmentat şi restrâns spaţiile dedicate utilizării publice. Resursele spaţiale care nu au fost deja afectate de acest fenomen trăiesc sub ameninţarea lui. Majoritatea spaţiilor publice amenajate de-a lungul Colentinei au fost abandonate intenţionat, pentru a fi ulterior valorificate pe piaţa imobiliară. În mod paradoxal, ansamblurile de locuinţe întorc spatele apei, iar o mare parte din maluri devin maidane ale nimănui. Neglijarea acestei resurse preţioase se manifestă şi la nivelul întregului oraș, râul dispărând din memoria colectivă, fiind frecvent confundat cu numele cartierului omonim Colentina.
În lipsa unor politici coerente, acțiunile autoritarilor se rezumă doar la întreținerea malurilor si a dotărilor hidrotehnice. În acest context proiectul nostru îsi propune să reintegreze râul si lacurile sale în oraș, contribuind astfel la (re)vitalizarea acestei resurse.
La o primă vedere asupra planului Bucureştiului Colentina pare a fi astăzi departe de statutul de periferie, cu atât mai mult cu cât ar putea părea, la nivel superficial, un ax structurant al noilor dezvoltări urbane. Realitatea contrazice însă aceste impresii pripite. Aşa cum observam anterior noile cartiere şi lotizări tind mai degrabă să intorcă spatele lacurilor sau să se baricadeze în raport cu acestea. O altă serie de fenomene urbane pe care le vom analiza în continuare susţin încadrarea Colentinei în categoria periferiilor urbane, periferii atipice, aflate in centrul oraşului.
De noţiunea de limită se leagă şi cea de maidan, ca spaţiu viran, care se desfăşoară dinspre margine spre interiorul oraşului, generând fracturi urbane. „Limite ce se deplasează odată cu urbanul, se infiltrează în interiorul lui fragmentându-l. Limite ce nu reuşesc să se constituie în interfaţă – astfel încât lumile să se mai atingă ci creaza o ruptură – nimic din cele două universuri despărtiţe, atât într-un sens cât şi în celălalt, nu se regăseşte alfel decât fragmentat în această zonă a terenurilor vagi. Intr-o lume privită ca o sumă de amplasamente, definite la rândul lor prin relaţiile de vecinătate, maidanul este rupere, este refuzul vecinătăţii, este o închidere opacă în care nu există stare de tranzit – spaţiu fractură.”(I.Tudora, 2001) Acest raport de refuz al vecinătăţii, de ranforsare a barierelor este ilustrat de noile dezvoltări ce nu integrează cursul râului în viziunea urbană ci se rezumă la inserţii punctuale, aproape autonome, ce dublează starea de limită.
Periferia pare să fie legată de o „criză a urbanităţii” denunţată de un mare număr de cercetători provenind din arii de studiu dintre cele mai diverse: sociologie, antropologie, filozofie, studii urbane, studii culturale... Unul dintre fenomenele importante ce generează aceste periferii centrale pare a fi suburbanizarea, fuga de centru şi căutarea unui „entre-soi”, departe de ansamblul socio-urban, enclavizarea rezidenţială.
Înţelegem prin ”maidan” un teren deschis, neconstruit, situat în interiorul sau la marginea unei localităţi. Este un spaţiu vegetalizat, aflat în continuă mişcare, supus direct sau indirect presiunilor imobiliare. Adaptabilitatea vegetaţiei este dată de schimbările permanente: depuneri de pământ rezulat din construcţii, circulaţii auto improvizate, utilizări informale etc. Un spaţiu colonizat preponderent de plante erbacee ruderale. Aici se găsesc însă şi mare parte din speciile florei circumbucureştene. Răzleţ apar pâlcuri de arbori şi arbuşti “hângiuri ”: desişuri greu de penetrat. Printre speciile care formează hângiurile întâlnim: oţetarul (Ailanthus altissima) ulmul (Ulmus sp), paducelul (Crataegus monogyna), corcoduşul (Prunus cerasifera), socul (Sambuccus nigra), nucul (Juglans regia).
Deşi aparent lipsite de orice valoare, maidanele reprezintă o extrem de valoroasă rezervă ecologică a oraşului, un adevărat patrimoniu natural. „Gilles Clement ridica maidanul la rangul de „Tiers Paysage” pentru a-i pune în valoare dimensiunea de rezervă a naturii
Căci ceea ce el numeşte délaissé, adică maidanul sau pârloaga, se demonstrează la o privire mai atentă a fi un refugiu al naturii şi al unei vegetaţii izgonită de mult dar care refuză, în ciuda eforturilor, să dispară. Maidanul este spaţiul în care buruienile au drept la existenţă – asta până în clipa care se decide civilizarea teritoriului recucerit cu trudă. Terenul abandonat de oameni este preluat grabnic de natură. În fapt maidanul, ruină a activităţii umane, redevine singurul spaţiu eminamente natural în măsura în care, dincolo de ruinele ce-i marcheză trecuta antropizare, el este singurul spaţiu ne-gestionat de om. Într-o Europă cu păduri aliniate, păşuni tunse şi faleze amenajate maidanul este singurul loc în care legea naturii lucreză singură, uitată de grija estetizantă şi eficientizantă a omului.” (Ioana Tudora, 2010, p. 130)
Majoritatea maidanelor de pe malul apei aflate în preajmă ţesuturilor vechi de case cu gospodării sunt folosite şi ca spaţii de păşunat pentru capre, vaci. (maidanul din str. Gherghitei, pe Valea Saulei; maidanul din str. Fabrica de Cărămidă). Pe malurile lacurilor se practică pescuitul, tot aici apar sporadic şi mici grădini de legume. Dincolo de faptul că maidanul reprezintă o resursă ecologică şi una economică el reprezintă de multe ori şi un refugiu pentru grupuri aflate în sărăcie extremă, aici apărând şi locuinţe improvizate. Pe de altă parte aceste maidane aflate de+a lungul salbei de lacuri sunt un refugiu şi pentru alte grupuri sociale, mai puşin defavorizate, care se afla doar în căutarea unei alternative la restrânsa ofertă bucureşteană. Departe de a fi doar spaţii abandonate, maidanele sunt adevărate spaţii publice.
Ştrandurile închise nu au dispărut, doar s-au mutat aici, unde lumea vine să înoate, să facă plajă, să joace o „miuţă”. Se iese la iarbă verde, se fac grătare, se încing petreceri ce amintesc de vechile descrieri ale sărbătorilor din Bucureşti. Iarna devin pîrtie de săniuş, loc de dat la copcă, patinoare. Aceste maidane reprezintă într-un fel o oglindă a problemelor şi a lipsurilor oraşului. Viitoarele propuneri ar trebui să insereze actualele funcţiuni şi utilizări spontane ale acestor spaţii pentru a asigura un real succes economic şi social al proiectelor urbane. Poate că „avem nevoie de aceste spatii ambigui, in care putem fi singuri impreuna cu lumea, de aceste arii simbolice nu doar pentru ciudatenia lor dar si pentru aerul lor de asteptare a altceva, a diferentei. Avem nevoie de romantismul lor straniu si de deschiderea lor, oricit de vaga catre o utopie viitoare.”(I. Tudora, 2001) Dacă nu ca „teritorii ale libertăţii” atunci măcar ca turnesol al oraşului. Este de remercat faptul că în alte capitale europene, precum Berlinul, aceste spaţii sunt date în gestiunea asociaţilor şi sunt gestionate de varii grupuri ce organizează activităţi, fie ele permanente sau temporare.
Colentina, una dintre puţinele resurse naturale atractive a Bucureştiului este practic inexistentă în mentalul colectiv. Amplasată în nordul Bucureştiului, într-o zonă aflată în prezent într-o dinamică evolutivă, în principal din cauza presiunilor imobiliare, acesta riscă să piară nu numai mental, dar şi „fizic”, sufocată şi intoxicată de case prea colorate, garduri prea înalte , deversări de ape menajere prea toxice. Puţinele rezerve teritoriale încă rămase libere de construcţii sunt prevăzute a deveni complexe de locuinţe individuale sau colective. Criza financiară din ultimii ani este cea care a făcut să stagneze unele dintre aceste dezvoltări, moment propice pentru repunerea în discuţie a destinaţiei publice a acestor spaţii.
Spre deosebire de soarta Dâmboviţei, mulţumită vizunii proiectanţilor de la începutul secolului XX, Colentina a fost gândită ca o salbă de lacuri, care urmau să facă parte din “centura de verdeața” a oraşului, un spaţiu de recreere polivalent. În perioada comunistă s-a dus mai departe visul anilor ‘30, adăugându-se numeroase facilităţi pentru publicul larg (baze sportive, grădini publice etc). Presiunile imobiliare din ultimii 20 de ani, o caracteristică a perioadei de tranziţie, au deturnat scopul iniţial al Colentinei. Inserţiile de ţesut construit au fragmentat şi restrâns spaţiile dedicate utilizării publice. Resursele spaţiale care nu au fost deja afectate de acest fenomen trăiesc sub ameninţarea lui. Majoritatea spaţiilor publice amenajate de-a lungul Colentinei au fost abandonate intenţionat, pentru a fi ulterior valorificate pe piaţa imobiliară. În mod paradoxal, ansamblurile de locuinţe întorc spatele apei, iar o mare parte din maluri devin maidane ale nimănui. Neglijarea acestei resurse preţioase se manifestă şi la nivelul întregului oraș, râul dispărând din memoria colectivă, fiind frecvent confundat cu numele cartierului omonim Colentina.
În lipsa unor politici coerente, acțiunile autoritarilor se rezumă doar la întreținerea malurilor si a dotărilor hidrotehnice. În acest context proiectul nostru îsi propune să reintegreze râul si lacurile sale în oraș, contribuind astfel la (re)vitalizarea acestei resurse.
La o primă vedere asupra planului Bucureştiului Colentina pare a fi astăzi departe de statutul de periferie, cu atât mai mult cu cât ar putea părea, la nivel superficial, un ax structurant al noilor dezvoltări urbane. Realitatea contrazice însă aceste impresii pripite. Aşa cum observam anterior noile cartiere şi lotizări tind mai degrabă să intorcă spatele lacurilor sau să se baricadeze în raport cu acestea. O altă serie de fenomene urbane pe care le vom analiza în continuare susţin încadrarea Colentinei în categoria periferiilor urbane, periferii atipice, aflate in centrul oraşului.
De noţiunea de limită se leagă şi cea de maidan, ca spaţiu viran, care se desfăşoară dinspre margine spre interiorul oraşului, generând fracturi urbane. „Limite ce se deplasează odată cu urbanul, se infiltrează în interiorul lui fragmentându-l. Limite ce nu reuşesc să se constituie în interfaţă – astfel încât lumile să se mai atingă ci creaza o ruptură – nimic din cele două universuri despărtiţe, atât într-un sens cât şi în celălalt, nu se regăseşte alfel decât fragmentat în această zonă a terenurilor vagi. Intr-o lume privită ca o sumă de amplasamente, definite la rândul lor prin relaţiile de vecinătate, maidanul este rupere, este refuzul vecinătăţii, este o închidere opacă în care nu există stare de tranzit – spaţiu fractură.”(I.Tudora, 2001) Acest raport de refuz al vecinătăţii, de ranforsare a barierelor este ilustrat de noile dezvoltări ce nu integrează cursul râului în viziunea urbană ci se rezumă la inserţii punctuale, aproape autonome, ce dublează starea de limită.
Periferia pare să fie legată de o „criză a urbanităţii” denunţată de un mare număr de cercetători provenind din arii de studiu dintre cele mai diverse: sociologie, antropologie, filozofie, studii urbane, studii culturale... Unul dintre fenomenele importante ce generează aceste periferii centrale pare a fi suburbanizarea, fuga de centru şi căutarea unui „entre-soi”, departe de ansamblul socio-urban, enclavizarea rezidenţială.
Înţelegem prin ”maidan” un teren deschis, neconstruit, situat în interiorul sau la marginea unei localităţi. Este un spaţiu vegetalizat, aflat în continuă mişcare, supus direct sau indirect presiunilor imobiliare. Adaptabilitatea vegetaţiei este dată de schimbările permanente: depuneri de pământ rezulat din construcţii, circulaţii auto improvizate, utilizări informale etc. Un spaţiu colonizat preponderent de plante erbacee ruderale. Aici se găsesc însă şi mare parte din speciile florei circumbucureştene. Răzleţ apar pâlcuri de arbori şi arbuşti “hângiuri ”: desişuri greu de penetrat. Printre speciile care formează hângiurile întâlnim: oţetarul (Ailanthus altissima) ulmul (Ulmus sp), paducelul (Crataegus monogyna), corcoduşul (Prunus cerasifera), socul (Sambuccus nigra), nucul (Juglans regia).
Deşi aparent lipsite de orice valoare, maidanele reprezintă o extrem de valoroasă rezervă ecologică a oraşului, un adevărat patrimoniu natural. „Gilles Clement ridica maidanul la rangul de „Tiers Paysage” pentru a-i pune în valoare dimensiunea de rezervă a naturii
Căci ceea ce el numeşte délaissé, adică maidanul sau pârloaga, se demonstrează la o privire mai atentă a fi un refugiu al naturii şi al unei vegetaţii izgonită de mult dar care refuză, în ciuda eforturilor, să dispară. Maidanul este spaţiul în care buruienile au drept la existenţă – asta până în clipa care se decide civilizarea teritoriului recucerit cu trudă. Terenul abandonat de oameni este preluat grabnic de natură. În fapt maidanul, ruină a activităţii umane, redevine singurul spaţiu eminamente natural în măsura în care, dincolo de ruinele ce-i marcheză trecuta antropizare, el este singurul spaţiu ne-gestionat de om. Într-o Europă cu păduri aliniate, păşuni tunse şi faleze amenajate maidanul este singurul loc în care legea naturii lucreză singură, uitată de grija estetizantă şi eficientizantă a omului.” (Ioana Tudora, 2010, p. 130)
Majoritatea maidanelor de pe malul apei aflate în preajmă ţesuturilor vechi de case cu gospodării sunt folosite şi ca spaţii de păşunat pentru capre, vaci. (maidanul din str. Gherghitei, pe Valea Saulei; maidanul din str. Fabrica de Cărămidă). Pe malurile lacurilor se practică pescuitul, tot aici apar sporadic şi mici grădini de legume. Dincolo de faptul că maidanul reprezintă o resursă ecologică şi una economică el reprezintă de multe ori şi un refugiu pentru grupuri aflate în sărăcie extremă, aici apărând şi locuinţe improvizate. Pe de altă parte aceste maidane aflate de+a lungul salbei de lacuri sunt un refugiu şi pentru alte grupuri sociale, mai puşin defavorizate, care se afla doar în căutarea unei alternative la restrânsa ofertă bucureşteană. Departe de a fi doar spaţii abandonate, maidanele sunt adevărate spaţii publice.
Ştrandurile închise nu au dispărut, doar s-au mutat aici, unde lumea vine să înoate, să facă plajă, să joace o „miuţă”. Se iese la iarbă verde, se fac grătare, se încing petreceri ce amintesc de vechile descrieri ale sărbătorilor din Bucureşti. Iarna devin pîrtie de săniuş, loc de dat la copcă, patinoare. Aceste maidane reprezintă într-un fel o oglindă a problemelor şi a lipsurilor oraşului. Viitoarele propuneri ar trebui să insereze actualele funcţiuni şi utilizări spontane ale acestor spaţii pentru a asigura un real succes economic şi social al proiectelor urbane. Poate că „avem nevoie de aceste spatii ambigui, in care putem fi singuri impreuna cu lumea, de aceste arii simbolice nu doar pentru ciudatenia lor dar si pentru aerul lor de asteptare a altceva, a diferentei. Avem nevoie de romantismul lor straniu si de deschiderea lor, oricit de vaga catre o utopie viitoare.”(I. Tudora, 2001) Dacă nu ca „teritorii ale libertăţii” atunci măcar ca turnesol al oraşului. Este de remercat faptul că în alte capitale europene, precum Berlinul, aceste spaţii sunt date în gestiunea asociaţilor şi sunt gestionate de varii grupuri ce organizează activităţi, fie ele permanente sau temporare.
Colentina, una dintre puţinele resurse naturale atractive a Bucureştiului este practic inexistentă în mentalul colectiv. Amplasată în nordul Bucureştiului, într-o zonă aflată în prezent într-o dinamică evolutivă, în principal din cauza presiunilor imobiliare, acesta riscă să piară nu numai mental, dar şi „fizic”, sufocată şi intoxicată de case prea colorate, garduri prea înalte , deversări de ape menajere prea toxice. Puţinele rezerve teritoriale încă rămase libere de construcţii sunt prevăzute a deveni complexe de locuinţe individuale sau colective. Criza financiară din ultimii ani este cea care a făcut să stagneze unele dintre aceste dezvoltări, moment propice pentru repunerea în discuţie a destinaţiei publice a acestor spaţii.