TITLU:
Grădina 
bucureşteană
ECHIPA: Ioana Tudora, Diana Culescu, Mihai Culescu, Christian Voinescu, Radu Georgescu, Ana-Maria Simionescu, Marius Dobre, Cătălina Olariu, Aldea Tiberiu, Alexandru Gheorghe, Adrian Vasile, Doina Vistreanu  
COORDONATOR: A.T.U. – Asociaţia pentru Tranziţie Urbană
PARTENERI: Muzeul Ţăranului Român, APA NOVA Bucureşti, Facultatea de Horticultură Bucureşti
PERIOADĂ: mai 2008 


În Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român

Am avut noi grădini? Iată o întrebare pe care, alături de Dolores Toma, merită să ne-o punem.

Proiectul derulat la Muzeul Ţăranului Român în parteneriat cu Apa Nova este o încercare de răspuns la această întrebare. De ce o grădină bucureşteană la Muzeul Ţăranului? Pentru că de fapt grădina bucureşteană nu este în fond decât o prelungire în timp şi spaţiu a grădinii rurale. Nu vorbim aici despre grădinile publice sau marile grădini de palate boiereşti (deşi…) ci mai ales despre grădina de mahala, despre grădina bucureşteanului „de rând”. Grădina bucureşteană, cea care marchează până astăzi caracterul unic al oraşului, cea care îi dă identitate şi aspectul de „oraş grădină” avant la lettre este o grădină ce a crescut din grădina ţărănească aşa cum casa bucureşteană a crescut din casa ţărănească.



Astfel o grădină bucureşteană la Muzeul Ţăranului Român nu este nimic altceva decât o grădină ţărănească în Bucureşti. O grădină firească, genius loci al acestui oraş.

 

Curtea sau grădina era un spaţiu complex ce îmbina esteticul cu utilul. Un spaţiu ce articula funcţiuni diverse, spaţiu-esenţă al locuirii urbane. Curtea cu flori povestea peste gard despre calităţile gospodarilor şi înfrumuseţa strada, bolta de viţă era salonul de vară, casa de vară, grădina de legume şi livada se ascundeau discret în spatele casei asigurându-i existenţa aproape autarhică.

 

Curtea (sau casa cu curte) a devenit visul oricărui bucureştean. Trăim într-un moment al paradoxurilor când distrugem tot ce visăm să avem (si de fapt avem!!!), transformăm un oraş „de lux” care ar putea fi Bucureştiul, graţie tocmai grădinilor lui, într-un oraş ordinar cu pretenţii europene.  Şi aceasta într-un moment în care peisajul cultural, patrimoniul, valorile locale devin, pentru fiecare oraş, chiar esenţa europenităţii. Poate că această grădină şi precaritatea ei de astăzi este expresia cea mai acută a incapacităţii noastre de a ne respecta pe noi şi tradiţiile noastre, chiar şi atunci când aceste tradiţii ar putea deveni avangarda unei (post/hiper) modernităţi (avansate).

Grădina bucureşteană este expresia cea mai profundă a unei culturi urbane specifice dar şi a unei ecologii avant la lettre care nu a fost aici decât un „firesc al vieţii”. Bucureştiul face parte din acele rare forme de dezvoltare urbană şi umană care a reuşit, până nu demult, să nu intre în conflict cu natura. Dacă în alte părţi civilizaţia s-a construit în opoziţie cu natura aici ea s-a construit în submersie, în coprezenţă şi în consubstanţialitate cu aceasta.

 

Pare nefiresc astăzi, când ecologia este Ştiinţa, când mediul este în mijlocul tuturor preocupărilor, modul în care bucureştenii renunţă la grădinile lor demolându-le sau mutilându-le după mode trecătoare… Grădina bucureşteană nu a fost şi nu este o modă ci un mod… de viaţă. Este casa noastră de vară!